About Planning

De timpuriu a trebuit sa planific. Sa-mi planific viata. Am plecat la facultate, intr-un oras de 4 ori mai mare ca orasul meu natal, si a trebuit sa-mi planific singura, zi de zi, existenta. De fapt sa mi-o organizez. Dupa facultate am inceput serviciul. La primul loc de munca, dupa o luna ca am fost lasati de capul nostru, eu si vreo 5-6 colegi repartizati in acelasi loc, am primit sarcini de serviciu scrise, impartite cu semnatura de primire, ca asa era modelul. A trebuit din nou sa-mi planific cele 8 ore de lucru, in asa fel incat sa-mi indeplinesc majoritatea sarcinilor. Banuiesc ca am reusit, pentru ca, in scurt timp am fost trecuta pe lista pentru a primi o garsoniera, inaintea altora, cu mai multa vechime. Iar am starnit controverse. Involuntar. Oricum, eu aveam in "plan" sa ma intorc in Timisoara. Acolo am lucrat majoritatea perioadei de aproape 12 ani, la asa zisa"Cercetare", de fapt o combinatie intre birou tehnic, prea putina cercetare, tehnologi in sectie, "specialisti" intr-ale calcularii pretului produsului nou, etc. Un fel de totum-factum, pentru ca asta se cerea de la noi. La un moment dat a fost numita ca sefa, o colega de-a noastra, cu putin mai mare ca mine. De la un timp s-a hotarat sa ne convoace in "sedinta colectiva" in fiecare dimineata, si ne punea sa spunem ce planuri avem pentru ziua in curs. Si ne "freca" pe mine si cateva dintre colegele mele, cu care isi permitea, pe aceasta tema. Nimic nu-i convenea. Mai tarziu, cand mi-am infiintat propria firma, imi intrase deja in sange sa-mi fac un plan de actiune, pe ziua in curs, pe termen mediu si lung. Altfel nu se putea. Pe sotul si asociatul meu in firma nu il preocupa atat de mult problema. Lui cel mai mult ii placea sa povesteasca cu clientii nostri, lucru apreciat si de ei. Concediile tot eu trebuia sa le planific, unde sa mergem. Mai greu era cu sincronizarea. Lucrand la firme diferite,in primii ani, pana sa ne "privatizam", nu stiam aproape pana in ultima clipa, daca putem merge deodata. Si pe atunci trebuiau luate biletele din timp, altfel nu gaseai. E adevarat ca de majoritatea datilor faceam o combinatie intre bilete si program liber, adica mergeam intr-un mic circuit prin tara. Asa se face ca apaream la hotel cat.I cu rucsacii in spinare, la mare de exemplu, pentru ca urma sa mergem mai apoi in munti. Si acum eu trebuie sa zic unde sa mergem. Si sa prezint variante. Eu ma uit pe net, unde, ce, cum, cu cat. Asa ca din nou planific. Dar se mai intampla ca partea"adversa"sa nu aibe un plan, dar nici cu al meu sa nu fie de acord. Sau sa intarzie cu raspunsul atat de mult, incat devine prea tarziu, cum s-a intamplat vara trecuta. Au intervenit alte probleme, asa ca, fata de 2009, cand am fost si la Herculane si imprejurimi, si la cateva manastiri din Bucovina, anul trecut am avut parte doar de firimituri: o excursie la Nyregyhaza, la Soos To si Gradina Zoo de acolo, alta tot de o zi la Mako, si cam atat, in afara de cateva partide de pescuit. Asa e viata, omul propune(planifica) si Dumnezeu dispune.

Remember Eminescu

Permiteti-mi sa va reamintesc aceasta frumoasa poezie:

 SINGURATATE

Cu perdelele lasate,

Sed la masa mea de brad,

Focul palpaie in soba,

Iara eu pe ganduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte

Dulci iluzii. Amintiri

Taraiesc incet ca greieri

Printre negre, vechi zidiri.

Sau cad grele, mangaioase,

Si se sfarma-n suflet trist,

Cum in picuri cade ceara,

La picioarele lui Crist.

In odaie prin unghere

S-a tesut paienjenis

Si prin cartile in vrafuri

Umbla soarecii furis.

In aceasta dulce pace

Imi ridic privirea-n pod

Si ascult cum invelisul

De la carti ei mi le rod.

Ah! de cate ori voit-am

Ca sa spanzur lira-n cui

Si un capat poeziei

Si pustiului sa pui;

Dar atuncea greieri, soareci

Cu usor-maruntul mers,

Readuc melancolia-mi,

Iara ea se face vers.

Cateodata...prea arare...

A tarziu cand arde lampa,

Inima din loc imi sare

Cand aud ca suna cleampa...

Este Ea. Desarta casa

Dintr-odata-mi pare plina,

In privazul negru-al vieti-mi

E-o icoana de lumina.

Si mi-i ciuda cum de vremea

Sa mai treaca se indura,

Cand eu stau soptind cu draga

Mana-n mana, gura-n gura.

(1878, 1 martie)

Doar o etapa din viata

Batranetea, doar o etapa din viata. Trecerea spre ea este mai grea. Perioadele intermediare sunt mai periculoase. Ca si adolescenta. Ca si trecerea de la etapa de om activ, la cea de pensionar.
De la varsta de 6-7 ani, poate si mai devreme, pentru cei cu "studii complete", (cresa, gradinita), ne sculam de pe la 6-7 dimineata, pregatiri de tot felul, toaleta, mic dejun, si la lucru (cresa, gradi, scoala). Adica in comunitate. Si, dintr-o data, te trezesti acasa, singur/a, si "milionara" de timp liber. Ei, aici e aici. Cu ce sa-l umpli? Mai ales in perioada sarbatorilor, sau intre. Greu, greu. "Unele", isi forteaza limitele si incep prin a-si face un blog. Iese ceva, cu multa truda, ca si din partea cuiva care se pricepe ca mata la calendar, if you know what I mean. Partea buna e ca totul poate fi imbunatatit.
Si, intre timp, viata incepe sa prinda un contur nou, de la sine. Pentru cineva care nu are astampar, se gasesc multe de facut. Lucruri marunte, ca intr-o existenta obisnuita. Si se gaseste, in final, si un "program" zilnic, cu sarcini autoimpuse, in folosul celor apropiati, sau, pur si simplu, pentru mentinerea "in forma" a creierului. Si sa nu uitam nici de suflet.

Scrisoare de intentie

Probabil v-ati intrebat cativa "Ce vrea si baba asta cu blogul ei?".
In primul si in primul rand, sint doar "adolescenta" intre babe. Acu cativa ani cand sotul meu m-a numit"Babo", i-am replicat instantaneu:"Junioara intre babe, te rog frumos!". Deoarece au trecut mai mult de 10-12 ani de atunci, cred ca am ajuns la etapa de "adolescenta".
Dar sa revenim: intentia mea nici mie nu mi-e prea clara. Doar ca am simtit nevoia imperioasa de a face acest lucru. Sunt unele lucruri in viata care nu-ti poti explica de ce nu-ti dau pace pana nu le-ai infaptuit. Poate nevoia de a "scoate" in afara spatiului meu fizic, a ideilor, amintirilor, parerilor despre una, despre alta, etc. Nu stiu exact. Sunt doar o persoana obisnuita, nimic mai mult, asa cum am mai spus. Deci de unde sa stiu eu de ce?
Asa mi s-a intamplat si cand am pornit magazinul, "pescaria", cum i-au zis unii din clientii nostri. In 1990, cand am putut circula liberi, fara atatea formalitati, ne-am dus sa vizitam niste rude, din afara. Unul din cei la care ne-am dus, se ocupa cu asa ceva. Ne-a intrebat:"La voi cum e cu privatizarea?". Din vorba in vorba, ne-a bagat un "fix" in cap si, a doua zi cum ne-am intors, la prima ora, (desi am ajuns la 12 noaptea acasa in ajun), ne-am dus la Primarie, sa vedem "cum e cu privatizarea la noi". Dar asta e o alta poveste...
Deci, uneori firul vietii "te trage" sa-ti infaptuiesti destinul.
In rest, cu blogul, vom mai vedea.

Zi mohorata de iarna

La noi ploua, cerul e uniform gri. Toata frumusetea iernii, zapada, s-a topit, de parca nici n-ar fi fost. Daca ies din casa, nu m-as mira sa vad niste lujeri de ghiocei, mai-mai gata sa infloreasca. Nu stiu de ce, uneori natura ne joaca pe degete, asemeni papusarilor, si ne trimite, in nici mijlocul iernii, cate o oaza de caldura. Ca mai apoi sa vina geruri in februarie, ba uneori si in martie. Anul acesta vom scapa?
Vremea asta imi aminteste de o primavara timpurie, cand Dora era mica. La sfarsit de februarie a fost atat de cald, incat am luat-o cu noi la pescuit, imbracata bine, ca o ursuleata. O luam cu noi, din primavara pana in toamna, daca deja sau inca era destul de cald(max.15 grade).
"Tata" Petrica se plimba cu Dora nostra de vreo 3 anisori, pe camp. Eu imi incercam norocul la obleti, pe un canal lat de vreo 2-3 metri, de langa Timis, aproape de Albina. Era cald. Pestii nu ne prea deranjau, nici pe mine, nici pe ceilalti pescari, destul de multi, amatori si ei de o gura de aer curat, mai degraba, ca despre pesti...se mai lasau asteptati.

La un moment dat au aparut si "excursionistii"mei si Dora, foarte entuziasmata, mi-a povestit in gura mare ca a vazut o oaie care a fatat un miel. Imaginati-va ce haz general a fost, la vederea acelei mogaldete imbracate intr-un fas rosu, cu bluza ei cu Kuki pe piept(Kuki era pechinezul nasilor ei), dand navala sa povesteasca cum a fatat oaia.

Mai tarziu, careva din pescarii de pe malul opus a stranutat. Dar Dora mea:-Noroc si pita unsa!", ca asa a invata-o buni Ioana sa spuna, cand cineva stranuta. Iarasi rasete din toate partile.

Sint multi ani de atunci, dar amintirea acelei zile calde de februarie imi este vie in minte si in inima.

Sper sa avem parte de o primavara timpurie sau nu, dar frumoasa, de la inceput si pana la sfarsit.